Prea mult trecut, nu destul prezent, nici un viitor.

Dupa ce am vazut si apreciat “Bitter Moon”, filmul regizat de Polaski dupa cartea lui Bruckner, am citit bineinteles cu mare interes cartea respectiva. Ceea ce urmaream era deopotriva un contact cu Bruckner, la care avusesem acces numai indirect, dar si formarea unei impresii asupra modului in care Polanski ecranizeaza, transpune romanul in film, dat fiind interesul sporit pe care mi l-a starnit in ultima vreme acest regizor pe care l-am situat in topul preferintelor mele cinematografice. Ceea ce am capatat citind cartea a fost o experienta in toata puterea cuvantului. Romanul are o forta extraordinara. Mi-a reamintit ce inseamna literatura, si mai ales literatura psihologica, mi-a readus pasiunea de a descoperi in fictiune cazuri analizabile si provocatoare din punct de vedere psihanalitic, pasiune de care am nevoie in special acum, inainte sa parcurg din nou “Eseurile de psihanliza aplicata” ale lui Freud. M-a lovit insa mai ales prin precizia cu care descrie o realitate. Oricat de dura, de apasatoare, de murdara, de cruda pana la a taia suflul cititorului initiat, este o realitate. A cuplului modern, dupa cum autoproclama Bruckner, dar si a cuplului traditional, dupa cum sesizeaza si Vasile Dem. Zamfirecu. Prin urmare, o realitate a cuplului. Merg din nou pe cursul pe care il anticipeaza Zamfirecu in postfata sa, pentru a intreba: este cazul din roman unul normal sau unul patologic? Marturisesc ca eu personal cred in foarte mica masura in patologia cazului prezentat. Cred in schimb in normalitatea lui din perspectiva in care apare: un caz al iubirii pana la epuizare, al iubirii pana la epuizarea resurselor psihice, a capacitatii de intelegere ale celor implicati in ea. Cu alte cuvinte, a iubirii asa cum cred eu in ea. Se poate sustine desigur ca implicatia afirmatiilor mele este ca eu cred exclusiv in iubirea patologica. Ceea ce nu ma grabesc sa contrazic. Dar atata timp cat avem de a face cu sentimentul considerat de mii de ani un fel de “sentimentul-cheie”, nu imi place sa cred mai degraba in comunul lui, in intelesul lui asa cum e aplicat de oameni “normali”. Ceea ce demonstreaza si Bruckner. Cuplul Beatrice-Didier, in care Beatrice e numita “harazita”, in care domneste armonia conjugala, nu e nimic altceva decat un exponent oarecare al unui “cuplu normal fericit”, in care afectiunea se impleteste cu compromisul pentru a alunga prejudecati si frici de singuratate, acest intreg amestec, diluat desigur si de “interese comune”, “puncte comune”, “acelasi mod de a privi lumea” fiind luat drept “iubire”, confundat cu “dragoste”. La scara larga, traim intr-o lume in care acest tip de cuplu este cel licitat. Ceea ce este normal, pentru ca el tine de oameni normali, care isi pun intrebari normale, care se confrunta cu probleme normale si pe care intr-o forma a ei sau in alta, traditia i-a invatat sa se adapteze la aceasta maniera de convietuire. Nu neg potentiala trainicie a unui astfel de cuplu, dar ii vad validitatea exclusiv in absenta unor stimuli de genul celor pe care Rebecca si Franz au capacitatea de a-i induce. Pentru ca nu vreau sa fiu inteleasa gresit: cuplul “normal” invocat pana aici nu ii avea in vizor si pe acei oameni dintr-o clasa prea joasa ca sa ii analizez in afara imperecherii instictuale. Ceea ce Bruckner ne pune in fata este o transpunere a unei iubiri reale. Intr-adevar, aceasta relatie este presarata cu elemente de tin probabil de patologic – nu asociez ondinismul sau scatofilia in nici un fel cu manifestari normale – dar ele apar doar in contextul explorarii propriilor fantasme prin celalalt. Poate fi invocat aici si rezultatul de studii, care ne arata ca ondinismul poate aparea ca o consecinta a epuizarii sexuale si psihice dintr-un cuplu, ca o reintoarcere la fantasmele copilariei. Qed. E irelevant de ce Bruckner a ales aceste manifestari sexuale, atata vreme cat ele nu altereaza nici mesajul, nici imaginea de ansamblu. Dar pe de alta parte, ele sunt aduse in scena si ca manifestari de curaj al exprimarii. Franz descrie un adevarat ritual prin care s-a lasat initiat in scatofilie, la care a aderat pentru a avea acces la Rebecca intr-o masura din ce in ce mai mare, in timp de Rebecca apare ca initiatoarea procedeului, care este doar o mostra din capacitatea ei imaginativa pe care o slaveste Franz. Cei doi se lasa prada fanteziilor, cauta sa se satisafaca intr-un grad cat mai mare, sa se exporeze atat individual cat si interuman pana la cele mai impinse cote, sa se foloseasca unul de celalalt intru autosuficienta. Sigur ca au aparut oboseala, epuizarea, nevoia de reafirmare independenta, monotonia. Si pe fondul lor pare ca s-a destramat acest cuplu. Dar s-a destramat doar intru consecinte extreme care nu pot tine decat de o iubire reala: perfidia atroce a lui Franz, renuntarea cu alura sclavagista a Rebeccai duc la distrgerea lor in afara relatiei care le-a dat suflu timp de doi ani. Pentru ca in cadrul respectivei relatii, ei si-au exercitat puterea de a se epuiza ca oameni, sfarsitul cuplului insemnand nimic altceva decat aruncarea lor in diverse intelesuri ale “libertatii”, in diverse manifestari ale unor extravagante de care un om epuizat are nevoie pentru a prelungi perioada de negare a atingerii limitelor sale. Bruckner ne arata ca Franz si Rebecca au atins acel nivel de intelegere psihologica atat de ridicat, incat isi permit sa faca orice vor, dupa bunul plac, sa se joace cum vor, intuind mereu consecintele asupra celor din jur, hranindu-se tot mai mult din distrugerea cuplurilor care vor sa para perfect stabile si organizate pentru simplul motiv ca au capatat intr-un mod atat de aspru abilitatea de analiza. Bruckner da o lectie dureroasa, dar foarte puternica. O lectie buna pentru oricine e deschis sa vada normalitatea in iubire dincolo de patologic, pentru ca eu cred ca intelegerea si experienta acestui sentiment sunt, ca sa il citez pe Nietzsche, “carte pentru toti si nici unul”.